Individualişti şi transumani

„Sunt gardianul mormintelor de gheață, unde se odihnesc rămășițele celor care au venit să-și schimbe trupurile cu unul artificial. Aici mi-am schimbat și corpul cu unul mecanic și am plecat într-o călătorie pe alte planete. Dar am început să simt nostalgică pentru corpul meu uman, am vrut să vin să-l iau înapoi. Sunt eu așa cum eram înainte... niciun corp artificial nu poate fi mai frumos.” – preluat din „Galaxy Express 999 – The Movie” regizat de Rintarō – 1979.

Frumosul lungmetraj animat „Galaxy Express 999 – The Movie” este plasat într-un viitor îndepărtat în care cei mai bogați oameni pot plăti pentru a renunța la natura lor umană pentru a evolua într-un artefact mecanic al tehnologiei capabil să le ofere putere și nemurire. În această eră îndepărtată, tânărul Tetsuro va călători pentru a ajunge pe o planetă îndepărtată numită Andromeda unde va avea acces gratuit la o tehnologie care îi va permite să obțină un corp mecanic.

Tetsuro a trăit deja cei mai întunecați ani ai vieții sale în sărăcie, suferind umilința suplimentară de a nu fi putut să-și protejeze mama de furia crudului Duce Mecanic, un bărbat care, renunțând la corpul său uman, pare să fi dat. sus însuși umanitatea lui.

Figura gardianului mormintelor de gheață și cea a Ducelui Mecanic sunt un avertisment pentru a nu neglija posibilele consecințe ale pierderii unui trup: lipsit de al ei, gardianul va alege să rămână pentru totdeauna alături de rămășițele ei de moarte din care ea. nu se va mai putea separa; în timp ce Ducele Mecanic, lipsit de orice empatie, își va petrece timpul ucigând ființe umane, pe care le consideră inferioare și care nu merită nicio compasiune.

Obsesia pentru Singularitate

Raymond Kurzweil, informatician și expert în inteligență artificială, este unul dintre exponenții principali ai mișcării transumaniste, iar gândirea sa este profund influențată de credința că inteligența artificială va ajunge în curând la singularitatea tehnologică:

„Odată ce intram în Singularitate, vom înceta să fim creaturi neputincioase și primitive, mașini de carne limitate în gânduri și acțiuni de către corpul care constituie substratul nostru actual. Singularitatea ne va permite să depășim limitările corpului și creierului nostru biologic. Vom câștiga putere asupra propriului nostru destin. Mortalitatea noastră va fi în mâinile noastre.” – Raymond Kurzweil

Transumanismul lui Kurzweil pleacă de la ideea că tehnologiile implantate în oameni nu ar trebui privite ca sisteme de manipulare și control, ci mai degrabă ca oportunități de întărire și îmbunătățire a structurii însăși a omului. Corpul uman reprezintă o limită în evoluție, dar această limită poate fi depășită în sfârșit prin tehnologie.

Numeroase descoperiri tehnologice vor putea în curând să-l împingă pe om spre noi etape ale evoluției speciei, nemurirea însăși putând fi atinsă prin fuziunea dintre om și mașină.

Dar suntem siguri că omul poate beneficia doar de această unire?

Metafora om-mașină

În eseul său „Viața 3.0”, Max Tegmark face un excurs interesant asupra conceptului de viață, plasând tehnologia într-o fază foarte specifică a evoluției sale, adică imediat după evoluția biologică (pe care o numește viață 1.0) și evoluția culturală (pe care o numește el. viata 2.0).

Evoluția tehnologică (adică viața 3.0) va permite omului să reprogrameze atât evoluția biologică, cât și cea culturală, dându-le ambelor o accelerare bruscă exact așa cum au presupus transumaniștii.

„Life 1.0 nu poate să-și reproiecteze nici hardware-ul, nici software-ul. Life 2.0 este uman și biologic și poate reproiecta o mare parte din software-ul său (prin cultură), dar nu și hardware-ul. Life 3.0, care nu există încă pe Pământ, deși este aproape aici, este non-uman și post-biologic sau tehnologic și este capabil să-și reproiecteze drastic nu numai software-ul, ci și hardware-ul.” – Max Tegmark

Faptul că Max Tegmark asociază conceptul de „hardware” cu evoluția biologică și conceptul de „software” al speciilor vii cu evoluția culturală, demonstrează modul în care teoriile sale sunt condiționate de ideea că lumea animală este comparabilă cu dualismul mașinilor digitale. al modelului Von Neumann, adică compus dintr-o unitate centrală de procesare (mintea) și hardware pentru interacțiunea cu lumea (corpul).

Mașini vii

Organismele primordiale, cum ar fi bacteriile, lipsite de orice organ, chiar și de departe comparabil cu un sistem nervos central, au de milenii capacitatea de a interacționa cu lumea înconjurătoare identificând și urmărind zaharurile de care sunt lacomi, datorită unei dinamici a corpului care funcționează în absența totală a unui sistem centralizat de procesare a informațiilor. Într-un anumit fel, ele reprezintă o formă de viață chimico-mecanică pe cât de inconștientă, pe atât de eficientă.

Mașinile extraordinare ale lui Theo Jansen reprezintă un studiu interesant de cercetare asupra vieții prin mecanică. „Strandbeesten” lui (adică animalele de pe plajă) sunt creaturi capabile să se miște independent, împinse de forța vântului.

Aceste vietăți „trăiesc” pe plaje și, pentru a evita să ajungă în apă, unele dintre ele au un senzor realizat cu frânghii și sticle care le permite să știe când sunt prea aproape de mare și de aceea este indicat să schimbe direcția.

„Din 1990 lucrez la crearea de noi forme de viață. În loc de polen și semințe am folosit tuburi galbene din plastic ca materie primă pentru această nouă natură. Creez schelete care pot merge cu vântul, astfel încât să nu aibă nevoie să mănânce. De-a lungul timpului, aceste schelete au devenit din ce în ce mai capabile să supraviețuiască elementelor precum furtunile și apa, scopul meu este să eliberez aceste animale în turme pe plaje, astfel încât să își poată trăi viața.” – Theo Jansen

Construite de om și alimentate de vânt, mașinile lui Jansen sunt sau nu o adevărată reprezentare a vieții? Dacă ne limităm la a observa aceste specii dintr-o perspectivă holistică, ne putem imagina că existența lor seamănă cumva cu cea a creaturilor primordiale. Și dacă cineva ar observa absența acțiunilor care vizează autoconservarea pe care toate speciile vii le au în comun, aș dori să subliniez că Theo Jansen lucrează constant la creaturile sale, creând specii care sunt din ce în ce mai avansate în capacitatea lor de a se deplasa. și supraviețuiesc.

Individualismul și trans-viața

Dacă ceea ce natura i-a dăruit omului a durat mii de ani să se realizeze, suntem cu adevărat convinși că putem comprima următorii pași ai evoluției noastre în câteva decenii ghidați de o dorință de autodeterminare care, în cele din urmă, pare a fi un amăgirea omnipotenței?

Dacă transumanismul profesează depășirea limitelor biologice și controlul evoluției speciei noastre, înlocuind procesele biologice înțelepte ale selecției naturale cu tehnologie, o face propunând ceea ce pare doar un „control al versiunii” a corpului și părților sale neglijând rolul umanității în contextul natural.

Transumanismul ignoră faptul că evoluția este un sistem complex care nu privește doar omul, ci întregul ecosistem care l-a legănat de sute de mii de ani.

Dacă observăm pierderea echilibrului în ecosistem, este ușor de înțeles că o nouă etapă „trans-umană” bazată pe fuziunea omului cu tehnologia nu este răspunsul la problemele naturii; dimpotrivă, ea însăși nu ar putea exista în absența resurselor naturale și energetice care îi sunt indispensabile.

concluzii

Transumanismul pare o alternativă la rezolvarea problemelor care afectează lumea, fuga egocentrică și individualistă înainte a individului care, fiind dotat cu instrumentele necesare pentru a face acest lucru, alege în mod liber să neglijeze problemele de care însăși tehnologia este responsabilă, să evolueze. el însuși într-o nouă formă de existență.

Nu contează din ce perspectivă se dorește să observăm întrebarea: chiar și din punct de vedere materialist, natura poate fi considerată o platformă tehnologică extrem de avansată, iar omul o emanație directă a complexității sale enorme și încă indescifrabile. Iar etichetarea morții drept limită a condiției umane reprezintă dorința de a nu vrea să privim evoluția din perspectiva corectă.

Trebuie să acceptăm că facem parte dintr-un ecosistem capabil să restabilească bunăstarea de care avem nevoie cu toții în limitele existenței noastre.

Articolul din Gianfranco Fedele